Locație: Cinema Favorit, Drumul Taberei 24A
Mai jos puteți urmări secvența filmată la Cinematograful Favorit
Cinema Favorit & cartierele moderniste
Cartiere precum Drumul Taberei, Berceni, Tei sau Titan sunt construite de către regimul socialist pentru a putea susține exodul populației aduse de la țară sau din provincie pentru industrializarea forțată. Toate astfel de spații urbane sunt reduse la micro-raioane, cum erau numite în perioada ceaușistă. Fiecare astfel de micro-raion avea toate funcțiunile de bază necesare pentru a exista auto-suficient, fiind de asemenea și în proximitatea fabricilor și a uzinelor din zonele marginale de pe atunci ale orașulului.
Personajele din Serenadă trăiesc această schimbare într-o notă celebrativă, comunicarea lor se facilitează, iar blocul devine, în portretizarea sa cinematică, spațiul unei societăți ideale. Dar multele povești urbane cu cei mutați din mediul rural la bloc ce își aduceau caii în casă demonstrează exact contrariul acestei aluzii ideatice emfazată în film.
Blocul și apartament sunt defapt spații limitative, repetitive, care într-un sistem politic cu tente totalitare nu au făcut altceva decât să participe cumulativ la creșterea paranoii și nemulțumirii generale.
Cinematograful Favorit a fost dezvoltat în cadrul unui complex comercial ce trebuie să acopere nevoile culturale a unui nou cvartal urban. Clădirea a fost realizată în anii 70, iar sala de cinema se desfășura pe două nivele, având o capacitate de 944 de locuri.
Apasă aici pentru a vedea harta cu toate locațiile
Serenadă pentru etajul XII
- creat în 1976
- regia: Carol Corfanta (debut)
- scenariu: Tudor Popescu
- direcția de imagine: Gheorghe Viorel Todan
Serenadă pentru etajul XII este o comedie ușoară despre tranziția populației din provincie la oraș (în București), în noile cartiere (Tei, Drumul Taberei, Berceni, Titan) special construite pentru acomodarea celor ce urmează să devină proaspăta forță de muncă a industrializării socialiste. Nenumărați repartizați în noile apartamente bucureștene se pregătesc să își înceapă noua viață citadină odată expozițiunea acțiunii filmului. Atmosfera celebrativă înconjoară părăsirea satelor, iar locuitorii acestora, se dovedesc, pe parcursul filmului, demni de provocările ce le sunt scoase în cale. De la rătăcirea printre confuzantele și identicele holuri ale blocurilor moderniste-socialiste în căutarea apartamentului în care au fost repartizați, la montarea antenelor de televizor sau la rătăcirea unui copil, comunitatea se restructurează pentru a întâmpina aceste noi probleme. Până la finalul filmului, blocul devine spațiul ideal propice incursiunilor interumane, care străbat și unifică clasele sociale și conturează caracterele verticale ale noilor sosiți în oraș.
Serenadă pentru etajul XII reprezintă debutul, dar și unicul film a lui Carol Corfanta. Așa cum îl numește critica vremii, "un film de scheciuri", centralizat pe strămutarea a zece familii în același cartier bucureștean (Tei 2), filmul aleargă într-un montaj aproape haotic prin aventuri frivol conturate. Ritmul accelerat al poantelor care sunt înlănțuite fără a urmări un subiect comun, distribuția asemănătoare unui "all-star hollywood-ian", pus cap la cap cu o durată relativ scurtă a filmului (67') dăruiesc audienței o pastilă concentrată a unei viziuni emergente experimentaliste a perioadei socialiste.
Nu doar un colaj cinematic, dar și arhitectural, filmul este construit în clasica cheie propagandistică, cu diferite tente justificative ale procesului de industrializare. Vedem astfel o lume nouă din punct de vedere arhitectural și urban, o lume modernă, edificată după principiile lui Le Corbusier, o lume mașinistă și funcțională. Orașul socialist este conturat după logica economică a autosuficienței, centralizat conform unor prerogative iluzorii, o structură de conținere și de retenție a populației. Universul urban socialist a fost portretul unei unități complexe.
Cartiere precum Drumul Taberei, Berceni sau Titan sunt construite de către regimul socialist pentru a putea susține exodul populației aduse de la țară sau din provincie care urmau să fie forța de muncă a industrializării forțate comuniste. Toate astfel de spații urbane sunt reduse la micro-raioane, cum erau numite în perioada ceaușistă. Fiecare astfel de micro-raion avea toate funcțiunile necesare pentru a exista auto-suficient - grădiniță, școală, liceu, centru comercial, farmacie, etc. - fiind de asemenea și în proximitatea fabricilor și a uzinelor din zonele marginale de pe atunci ale orașulului. Această strămutare a adus cu ea crearea unei noi forme de organizare, dinamica vieții transpunându-se în verticalitatea blocului, un spațiu al diversității și al metisajului urban, cum ar spune Richard Sennet.
Personajele din Serenadă trăiesc această schimbare într-o notă celebrativă, comunicarea lor se facilitează, iar blocul devine, în portretizarea sa cinematică, spațiul unei societăți ideale.
Carol Corfanta (regizor):
"Filmul e greu de povestit. E greu pentru că nu există un personaj sau două cu o poveste a lor. Există o mulțime de personaje cu o mulțime de povești care converg unele spre altele, se intersectează și se desfac. Sunt multe qui-pro-quo-uri, foarte multe gaguri, care nu se pot povesti, trebuiesc văzute. Poate că unele gaguri vă vor părea știute, în fond s-au inventat puține lucruri de la clasicii comediei mute încoace, altele vor fi revăzute și adăugite și, în fine, vor exista și câteva chiar în premieră."
Tudor Popescu (scenarist):
"Serenadă pentru etajul 12 intenționează să fie o comedie care să vorbească cu anumită duioșie, chiar cu lirism despre noi înșine și despre viața noastră de toate zilele. Oamenii de pe o stradă dintr-un vechi cartier bucureștean, aflat în demolare, se vor muta cu toții într-un bloc nou și foarte modern. Deci o mutare, care are semnificația unei adevărate mutații materiale, dar și spirituale. Oamenii aceștia au trăit o viață întreagă împreună, se cunosc și-și cunosc obișnuințele. Vor fi în continuare împreună, dar în alte condiții. Într-o împărțire oarecum didactică, filmul are trei părți: noaptea de dinaintea mutării, ziua mutării și prima noapte după mutare. Prima parte, mai expozitivă dar foarte scurtă, înregistrează cu o anumită nostalgie o suită de modalități de a renunța la trecut, reacțiile unor oameni care vor părăsi pentru totdeauna locurile în care au crescut și trăit. În partea a doua, ziua mutării propriu-zise, aceste reacții se amplifică pentru că oamenii mai în vârstă se despart cu mult mai greu de trecutul lor, pentru că orice câștig spre mai bine înseamnă și o renunțare. Alții vor să recupereze ceva din trecutul lor, să ducă cu ei în noua locuință ceea ce au mai frumos și mai bun, indiferent că sunt obiecte sau speranțe. În sfârșit, cei tineri, cei care s-au născut astăzi și pentru care totul e firesc, renunță mai ușor, se adaptează mai ușor schimbărilor. În ultima parte, adică în prima noapte după mutare, se constată că oamenii au adus cu ei obișnuințe, gesturi, reacții, mentalități și modalități de comportament care nu mai rimează cu noile condiții de viață, cu noua ambianță."
Știați că...
- În realitate, marile demolări au început după cutremurul din 1977, iar abia pe urmă a început diloscarea maselor.
- Unul dintre aspectele triste (și chiar ironice ale filmului) este că Toma Caragiu face reclamă vieții la bloc, iar după nici un an sfârșește ucis de casa scării din blocul în care locuia, prăbușită peste el.
- Filmul a fost vizionat de aproximativ 1.6 milioane de spectatori în cinematografele din România, după cum atestă o analiză a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești, de la data premierei și până la data de 31 decembrie 2014, alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei.
- Filmul a fost tras în peliculă EASTMAN color și prelucrat în Laboratoarele Buftea.
Distribuția:
Toma Caragiu — strungarul M. Firu, fost marinar
Ileana Stana-Ionescu — Maria, soția lui Firu
Octavian Cotescu — profesorul universitar Costică Nicoară, poreclit „Balaurul”
Olga Bucătaru — Silvia, soția prof. Nicoară
Mihai Mereuță — strungarul pensionar Sasu
Jana Gorea — soția lui Sasu
Draga Olteanu-Matei — Frusinica, o doamnă venită din provincie, mamă a cinci copii
Coca Andronescu — Amelia
Teofil Vâlcu — pianistul Gigel, soțul Ameliei
Boris Ciornei — șoferul de autobuz
Adina Popescu — Mihaela, iubita lui Andrei
Florian Pittiș — motociclistul Radu
Nina Zăinescu — locatara Sanda, prietena lui Radu
Constantin Cojocaru — Andrei, student la cursurile serale
Puiu Călinescu — coșarul Costică
Olga Tudorache — mama lui Andrei
Dem Rădulescu — șoferul de ambulanță
Tamara Buciuceanu — locatară din bloc
Dionisie Vitcu — locatarul care caută statueta Venerei
Ștefan Mihăilescu-Brăila — locatar din bloc
Constantin Rauțchi — meșterul care lăcuiește ușile
Mitică Popescu — meșterul care lipește linoleum
Arcadie Donos — barmanul Vasilică
Alexandru Arșinel — meșterul instalator (nemenționat)
Nineta Gusti — mama lui Radu (nemenționată)
Ileana Iurciuc — studenta Gina, care învață împreună cu Andrei (nemenționată)
Iurie Darie — milițianul (nemenționat)
