Locație: Cafeneaua Veche 9, strada Covaci 16
Mai jos puteți urmări secvența filmată la Cafeneaua Veche 9
Centrul Vechi
Ansamblul centrului Vechi a orașului București este înscris în lista monumentelor istorice, având în componența sa embleme istorice și arhitecturale de patrimoniu, precum Curtea Veche, Hanul lui Manuc, biserica Stavropoleos. Fiind o zonă comercială în esența sa, marea majoritate a străzilor erau numite după meseriile preponderente ale oamenilor ce locuiau acolo, sau chiar după naționalitatea acestora. Numele străzii Lipscani este un toponim, inspirat de comercianții din Leipzig ce activau ca comercianți în aria respectivă. Strada Lipscani era cunoscută în trecut și sub numele de ulița cea mare și a fost atestată documentar pentru prima dată în 1859. Pe lângă cele 48 de străzi,în centrul istoric sunt și trei intrări, trei pasaje și cinci piețe sau piațete.
Cafeneaua Veche 9
Cafeneaua se află în momentul de față pe strada Covaci, cunoscută la începutul secolului XVIII-lea sub numele de Ulița Covacilor, a cărui nume de la kovaci- fierar în slavonă. Povestea localului începe în 1781, când Ștefan Antîlop, de origine armeană, primește permisiunea, contra unei simbrii de 10 taleri pe an, de a construi o cafenea în proximitatea Curții Domnești din acea vreme. Cafeneaua a fost atestată în documentele oficiale în anul 1812. Localul stă pe una dintre cele mai vechi pivnițe bucureștene, din secolul XVI din perioada edificării Curții Vechi, spațiu ce funcționează în prezent ca parte integrantă a cafenelei.
În secolul al XIX-lea, cafeneaua devine un loc monden, frecventat de personalități ale vremii, precum Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și chiar regele Carol al II. Istoria localului este legată de cea a hotelului Universal, aflat lângă imobil, sediul celebrului ziar Timpul, unde Eminescu a fost redactor.
Arhitectura Cafenelei este în tipicul vremurilor în care a fost realizată, cu note de neoclasic prin prezența ferestrelor înalte arcuite și a arhitravele decorative. Intersecția de străzi este marcată și în volum, printr-un gest ce să evite brutalitatea unui colț, definit prin urmare de o teșitură în planimetrie căreia i se atribuie o fereastră. Există pe fațadă un număr de medalioane cu opt chipuri cu tente renascentiste gravate ce au fost reabilitate, precum și aproximativ 200 de capete de lei. Printre elementele arhitecturale cele mai vechi se numără și plăcuţa inscripţionată cu numele cafenelei și cele două lămpi de fier suspendate pe faţadă. Sălile sunt separate de arcade, iar la subsol au fost păstrate bolțile și arcele de cărămidă vizibile.
Filip Cel Bun
- creat în 1975
- regia: Dan Pița
- scenariu: Constantin Stoiciu
- direcția de imagine: Florin Mihăilescu
Filip cel bun ne prezintă povestea personajului eponim al filmului, proaspăt absolvent de liceu care pică examenul de admitere la facultate. Părinții lui încearcă să nu se arate dezamăgiți de acest lucru și continuă să îl susțină, găsindu-i locuri de muncă prin cunoștințele lor sau ale lui Lucian (logodnicul Simonei, sora lui Filip).
Filmul apare într-o perioadă în care acest gen cinematic era unul tot mai cerut de regim pentru că portretizează utilitatea individului în angrenajul industrial național și importanța rolului acestuia în societate.
Filip este un personaj proaspăt descumpănit de eșecul admiterii sale și grăbit de cei din jur să își înceapă viața mai repede. Pus în fața mai multor alegeri, el încearcă să aleagă conform unei etici auto-impuse cea mai corectă cale prin viață, refuzând, de-a lungul filmului, în mai multe rânduri, locuri de muncă unde se câștigă și pe seama unor diferite mici ilegalități (prin bacșiș sau furt).
Filip reprezintă tânărul confuz care este orientat către lumea nouă, alcătuită din blocuri și industrie cu aparatură modernă, lucruri aflate în antiteză cu împrejurimile familiare lui din viața cotidiană. Indecizia lui se traduce și în relația amoroasă pe care o are în film cu Angela, vânzătoarea de la rulotă, cu care ajunge să fie împreună mai mult din dorința ei, Filip simțindu-se mai atras de fata misterioasă din stația de autobuz - dar între cei doi nu se declanșează nimic mai mult.
După ce sora lui Filip, Simona, pleacă de acasă, nemaisuportând ca tatăl să-i stabilească priorităţile în viaţă, Filip hotărăşte să plece şi el. El îşi vizitează bunicul, într-un orăşel la poale de munte, şi află că tatăl său, Alexandru, care era muncitor la Reşiţa în anii '50, a fugit de pe şantier. Filip încearcă să elucideze misterul biografiei acestuia şi, totodată, să-şi găsească propriul drum în viaţă.
Într-un final, după ce trece prin mai multe etape de dezvoltare si dezbatere a persoanei sale și a rolului pe care vrea să îl aibă în societate, Filip alege să lucreze la uzină, îndrumat și de maistrul Gică Ionescu – un om nedreptățit de tatăl său - și complicii Lupu și Atanasiu .
"Depăşind cu mult profesionalismul suficient sie însuşi, fiecare compartiment al execuţiei plastice sau apariţie actoricească poartă amprenta particulară a viziunii regizorale şi mai ales a verosimilului. O multitudine de detalii şi sugestii fixează coordonatele universului casnic dominat de televizor, de jocul de table şi de vociferările perpetue ale membrilor efectivi sau probabili ai familiei, care-şi revendică intempestiv dreptul la cuvânt, ca şi la baia folosită în comun.", Valerian Sava, revista "Cinema", februarie 1975.
Știați că...
- Filmările au avut loc în perioada 4 februarie – 22 aprilie 1974. Cheltuielile de producție sunt estimate la aproximativ 3 milioane de lei.
- Filip cel bun a primit premiile pentru imagine şi pentru interpretare feminină (Draga Olteanu Matei) din partea ACIN - în 1975 - şi Premiul de interpretare masculină (Mircea Diaconu) la festivalul de la Costineşti - în 1977.
- Filmul l-a „procopsit“ pe regizorul Dan Piţa cu un dosar de urmărire informativă deschis de organele de securitate, având numele de cod „Armaşul“. Scenariul lui Constantin Stoiciu abordează o temă curajoasă, aceea a nemulţumirilor şi frustrărilor tinerei generaţii din anii ‘70.
- În film se regăsesc imagini din Bucureştii anilor '70 - Grădina Cişmigiu, Parcul Tineretului, Piaţa Universităţii, cartierul Drumul Taberei, dar şi interioare ale unor clădiri vestite - Cafeneaua Veche.
- Printre clădirile folosite în film se numără și Hala Unirii, care mai poate fi văzută doar în imagini de arhivă pentru că a fost demolată. Hala a fost construită după modelul halelor din Paris cu ajutorul firmei unui antreprenor francez, Alfred Godillot, fiind terminată în 1872. La acea vreme era cea mai mare construcție din capitală și costase 1.500.000 de franci.
- Scenariul lui Stoiciu este la a doua adaptare, prima ecranizare a acestui text fiind "Diminețile unui băiat cuminte" (1967) în regia lui Andrei Blaier.
Distribuția:
Mircea Diaconu — Filip, un tânăr absolvent de liceu
Lazăr Vrabie — Atanasiu, fost coleg de serviciu cu tatăl lui Filip, directorul unei întreprinderi comerciale
Ileana Popovici — Angela, iubita lui Filip, vânzătoare la un magazin tip rulotă
Ica Matache — mama lui Filip, croitoreasă
Draga Olteanu Matei — responsabila depozitului Meteor
Vasile Nițulescu — Alexandru, tatăl lui Filip, fost muncitor
Gheorghe Dinică — Lupu, fost coleg de serviciu cu tatăl lui Filip
Florina Luican — Simona, sora lui Filip
George Calboreanu jr. — Lucian, concubinul Simonei, angajat în sectorul comerțului exterior
Brândușa Marioțeanu — prietena peltică a Angelei
Boris Ciornei — Marin Pătrașcu, maistru oțelar la Reșița, fost coleg de serviciu cu tatăl lui Filip
George Mihăiță — magazionerul negricios
Angela Stoenescu — fata necunoscută rătăcită în stația de autobuz
Florina Cercel — vecina iubăreață a lui Filip
Marin Moraru — dr. Stănescu, medicul veterinar
Ovidiu Schumacher — profesorul de științele naturii
Florin Zamfirescu — zidarul Istrate, fost coleg al lui Filip
George Constantin — Gică Ionescu, maistru oțelar la Galați (nemenționat)
Mihai Mălaimare — fratele mecanicului de locomotivă (nemenționat)
